Turn (high hopes)

Azi aproape am zburat. Si la propriu si la figurat. Am fost cu 50 m mai aproape de stele, de Rai, de meteoriti si comete, de sateliti, de gaurile negre, printre pasari. Am mirosit putin din nori.

Cu totii cunoastem Turnul cu Ceas din Sighisoara, muzeul, cladirea, istoria lui, povestile si toate cele. Am fost la balconul turnului, ne-am pozat cu orasul, le-am facut cu mana celor de jos. Toate astea se intampla undeva la 30 m. Astazi, m-am inaltat cu inca aproximativ 20 de m fata de cei 30. La propriu.
Pe aceasta cale vreau sa-i multumesc lui Nicu Tescula (directorul muzeului) ca m-a invitat si mi-a aratat podul Turnului cu Ceas, si mi-a povestit o gramada de lucruri interesante.
Da, am vazut podul turnului si orasul din unul din cele mai inalte locuri dintr-o cladire din Sighisoara, si nu din orice cladire ci dintr-una construita acum vreo 820 de ani.
Primul sentiment care l-am trait a fost... frica. Aveam o frecventa respiratorie patologic de accelerata si simteam cum hainele mi s-au umezit aproape instantaneu dupa primele scari urcate (si nu ma refer la pantaloni - desi cred ca am fost aproape). Oricum, l-am trimis pe Nicu inainte (sa fiu sigura ca e ok) si pe Nico in spate sa fiu sigura ca am pe cine cadea (desi daca era sa cad, amandoua pluteam in van inca vreo 15 m... frumos, artistic, lin... Iata mai jos si minunatiile de scari pe care am urcat, Nicu a fost foarte simpatic, ne-a spus ca scarile au fost facute din 1894, doar dupa ce am ajuns jos (pe pamant), daca spunea inainte - sigur nu urcam. In fine...


Ajung la primul nivel, rasuflu usurata... fara sa ma uit in sus, si-mi spun "ce-a fost mai greu a trecut, hai ca de-acum e frumos". Si apoi ma uit in sus. Aproape ca mi-a venit sa plang cand am vazut ce urmeaza. Inca un nivel, mult mai abrupt.

Dupa ce am transpirat cat intr-o vara intreaga hipercaniculara, am ajuns sus. Mai sus de pod. Pe acoperisul turnului cu ceas. Ei, aici mi s-a taiat repspiratia, fara nici un fel de explicatie medicala. Au urmat cateva minute in care nu am putut vorbi deloc. Pur si simplu nu-mi venea sa cred ce vad. O combinatie intre frica, "superioritate", bucurie, placere... E inedit.

Cu mersul piticului, am strabatut micutul lacas pentru a vedea orasul din toate partile. Am facut un cerculet in jurul... clopotului.

Copotul a fost faurit tot in 1894, este din bronz, si este cel pe care-l auzim la '15, la '30, la '45 si la ora fixa. Mi-a fost frica de inaltime, dar mi-a mai fost frica si sa nu inceapa sa bata ca Nicu a patit-o si in ziua aia nu a mai auzit bine. Din fericire era 13:05, asa ca mai aveam 10 min de stat fara sa surzim. Mai jos, il mangai pe clopotel si incerc sa-i explic sa nu cumva sa greseasca si sa bata mai repede...

Imi aduceam aminte cum arata Casa Venetiana, Casa Vlad Dracu, omuletii fotografiati de la balcon. Adica asa ca mai jos:
Si acum, iata cum arata aceleasi lucruri fotografiate de mai sus cu 20 de m.

Drept dovada ca frica mea de inaltime nu s-a disipat cu una cu doua cautam sa ma tin (cu toata forta, dupa cum se vede) de grinzi.

In timp ce admiram privelistea, Nicu ne atentioneaza sa ne uitam in sus. Da, mai exista inca un nivel unde am fi putut merge, pentru a fi mai aproape de mult ravnita sfera de aur din varful turnului (sfera care pare atat de mica, dar in care incap 10 galeti cu apa, si care "gazduieste" in liniste si la intaltime, cornica orasului incepand cu 1287 pana in 1894 - asa ca daca vreti sa stiti mai multe despre istoria Sighisoarei, acolo trebuie sa mergeti sa va documentati). Deasupra "bilei" de aur domneste si cocosul prevestitor de vreme. Ca sa ajungi la ele, trebuie sa urci (din nou) inca aproximativ 10 m, pe scarile acestea.


Ca sa nu uitam ca majoritatea lucrurilor din jurul nostru au fost restaurate sau construite in anul 1894, turnuletele cu steag din metal din jur, nu ezitau sa ne aminteasca acest lucru' doar la cativa zeci de centimetrii de noi.


Mi-e foarte greu sa povestesc cat de frumos a fost. Cuvintele sunt de prisos. Am incercat sa sintetizez ce-am trait in acele clipe, desi, va asigur, ca nu e nici pe aproape de cum a fost in realitate. Multumesc inca o data Nicu (ai fost, am fost... la inaltime)!
Mai jos am sa pun inca niste poze.

Aici e Nico, zambind... speriata, dar impresionata

Nico si Nicu (Nicocu)

In departare, cartierul Cornesti

No (more) comment